Perfect Inutil

In viata de zi cu zi intalnim lucruri marete, necesare, logice dar care sunt trantite la pamant de modul in care sunt puse in practica. E strict necesar un drum, o sosea care ar scoate la lumina cateva localitati. Las’ ca au grija cei care au castigat licitatia sa faca varza din asfaltul ala sau din pietruirea drumului. Scoala in sat? Perfect, dar o construim gata “defecta”, ca doar mai avem nevoie de ceva materiale si prin curtile noastre.

O chestie tare am auzit-o povestita de un angajat al unei firme care intretine drumurile nationale. Vesel omul nostru ca are vopsea alba, multa tare, cu care sa isi oloiasca poarta si gardurile. Pai, cum de unde? Au adus astia de la drumuri, ca sa facem dungile albe de pe sosea si ii vopsea lux-antaia, are “neste crestale” in ea ca sa straluceasca noaptea. Au luat intai cate un bidonas, fiecare dintre cei care lucrau in tura de zi. Au plecat acasa cu “achizitia”, au vopsit usa, sau geamul cotetului, sau ce au avut fiecare prin gospodarie. Lucea bine de tot, numai ca se usca cam greu. Apoi, dupa ce s-a uscat, au constatat ca nu prea sta pe lemn, se cam cojeste… Intre timp, ceilalti colegi din alte schimbri, au luat si ei cate un bidonas, na sa nu ramaie mai prejos… Au tot dat garduri si porti, dar naravasa vopsea se tot cojea. Halal cristale, nici macar o poarta nu puteai vopsi cu ea. Dezamagiti profund, oamenii nostru si-au mai luat cate un bidonas, sa fie acolo, cine stie la ce o vor folosi!

Rezultatul: poarta vecinului meu arata de parca nu ar mai fi vazut vopsea de un deceniu, e scorojita toata, iar marcajele de pe sosea s-au sters deja de subtiri ce au fost trasate cu vopseaua ramasa in magazie. Vine ceata de toamna si multe masini vor ajunge in sant pentru ca nu vor vedea marginea drumului.

Dupa acelasi tipar: traim zilele recensamantului. Era necesar sa mai stim cati suntem intre granitele tarii. Nu de alta, dar vin alegeri si chiar sunt curioasa sa stiu cati participa la vot, adica cati la suta dintre cei care am mai ramas acasa. Pentru statistica probabil ca este necesar sa stim si cam cate locuinte avem in tara, sa aflam cate case revin pe capul fiecarui locuitor. Ar mai trebui sa stim si cati ortodoxi suntem, cati romi, cati maghiari… De aici, insa, asistam la inca un lucru bunisor cu care s-a dat de pamant. Din motive mizerabile sau dintr-o prostie fara seaman s-au compus niste formulare de recensamant care au revoltat oamenii. Ori ne-au considerat o turma docila, or nu au gandit deloc, dar sa ma lamureasca si pe mine Institutul National de Statistica de ce am primit intrebarea urmatoare: in afara de copiii pe care ii aveti, ati mai avut copiii care au trait fie si numai o ora???

Spectacolul este grotesc. Recenzorii, oameni instruiti la repezeala, asupra carora apasa presiunea media si revolta oamenilor, fac gafe cu duiumul si nu stiu cum sa scape mai usor. La noi in sat au fost doua echipe, una pentru numerele pare, alta pentru cele impare. Fiecare cu listuta proprie si hai la drum. Nu mai povestesc despre faptul ca anul trecut s-a schimbat numerotarea caselor in sat, dar nu toata lumea si-a pus tablitele noi cu numere, nici de faptul ca in sat sunt sase-sapte familii care sunt Dumitru Gradinaru iar lumea ii diferentiaza numai prin porecle, dar care porecle nu apar pe liste (evident) ….

Una dintre echipe, doua doamne in varsta, cumnate. Una nu aude prea bine, dar ambele sunt patrunse de importanta misiunii. Sunt imbracate cu haine bune, rujate, cu listele la vedere. Duminica dupa-amiaza pornesc la atac si striga din rasputeri la portile oamenilor. Dupa trei tentative esuate, le raspunde o batrana. Casuta ei e frumusica, ingrijita, dar este o casa batraneasca. Incepe tirul de intrebari, recitate frumos de una dintre recenzoare: suprafata bucatariei. Tacere. Pai, maica, eu am cuptior afara da’ am si un paravan cu aragaz. .. Ce sa zic la intrebarea aiasta? Ei, baba, o intrerupe mosul, da’ iarna nu gatesti la plita din casa? Aia nu-i bucatarie? Dezbaterile se aprind, dureaza destul, pana la urma pe formular apare scris: 5 mp. Gata, s-a rezolvat, anunta recenzoarea…

Tot asa, cu nedumeriri de o parte si de alta, intrebare dupa intrebare isi gasesc un soi de rezolvare. Din ce an e casa? Iar tacere. “Pai, mamaia me a primit-o de buna-sa, da’ era casa si inainte aicea.. Di cand ii casa aista mosule, ca mata iesti mai mare ca mini…” il imbranceste usurel babuta. Iarasi negocieri, iarasi discutii. Recenzoarea, putin plictisita, zice: sa pun anul 1930? Babuta incepe sa rada: maica, da’ eu m-am nascut aicea in casuta si eu mi-s din anul 1928. Bine, atunci trec 1925. Zis si facut… Inca o intrebare si gata: folositi inte .. .aaaa, folositi uinter… asta, adica folositi uinternuit?? Tacere. Mosul o ghionteste pe babuta: raspunde tu! Babuta, netezindu-si fusta: folosim, maica, de ce sa nu folosim, ca avem de tate in casa aista.. si nepotii ne aduc di tate… Da, folosim!

Formularul completat este asezat alaturi de celelate in geanta doamnelor recenzoare. Ies din casuta incalzita si merg la urmatoarea poarta. Striga tare: “ Cu numaratul! Cu recensamanatul!”

Nici 10% din formularul completat cu atata migala nu e valabil. Bietii oameni nauciti de atatea intrebari stupide si inutile, le pocnesc cum le vine la indemana. Scrie si mata ceva, sa nu zici ca nu ai fost si pe aici… cam asta e politica generala. Bani aruncati pe formulare, pe salariile recenzorilor, pe armata de statisticieni care vor centraliza datele si ne vor da rezultatele “cel mai tarziu la sfarsitul lui ianuarie”. Mi-e clar de pe acum ca vor fi niste date perfect inutile. Poate vom fi mai pe aproape cu numarul real, dar in rest…

La suprafata bucatariilor din Romania, va fi trecut cuptiorul, paravanul sau bucataria din casa matusii mele???

Miercurea fara cuvinte

S-a ivit pe culme Toamna,
Zana melopeelor,
Spaima florilor si Doamna
Cucurbitaceelor

De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (Ioan 14,15)

Duminica dimineata m-am trezit cu norii agatati chiar de streasina casei.
Ploua a toamna, vantul incepuse sa scuture frunzele, adica era exact ca in pozele din cartile copilariei noastre. O copilarie in care calculatoarele inca nu intrasera cu delicatetea unui marfar.
Pregatirea de dimineata, candela aprinsa, hainele gata de imbracat (schimbate un picut pentru ca nu m-am asteptat sa fie asa de frig!) si gata de plecat la biserica.

Biserica noastra este frumoasa intr-un fel in care nu pot sa o descriu. In primul rand este extrem de simpla, in interior nu este pictata dar e atat de zvelta, de mare si alba incat are silueta de constructie nepamanteasca. E mare pentru o biserica de sat, construita de boieri din vremuri de demult care nu aveau nevoie de indemnuri speciale sau de chete publice pentru a construi biserici pe mosiile lor. De la strada pana la biserica se intinde o alee lunga, strajuita de copaci enormi, aceeasi copaci care fosneau misterios si in copilaria mea. Peste noi timpul a trecut semnificativ dar cand ma uit la ei mi se pare ca nicio frunza nu si-a modificat pozitia de atunci cand i-am descoperit prima oara. Atunci ii priveam cu capul lasat tare pe spate, infricosata de maretia si desimea lor. Acum, am acelsi imbold de a-i privi filtrat, printre pleoapele stranse usor, cu capul lasat pe spate. Sunt enormi, sunt niste strajeri fosnitori care filtreaza “grija cea lumeasca” a celor ce merg la biserica.
Ploua tare si batea vantul cand am ajuns in curtea bisericii. Masina m-a lasat in fata aleii lungi, de acolo, trecand de marii strajeri am purces singura spre intrarea in biserica. Cimitirul ud, tacut, curat, plin de candele aprinse, mirosind a vegetatie in descompunere si a pamant strajuieste aleea de intrare in biserica.
Usa e masiva, cu manar vechi, in care trebuie sa te opintesti ca sa o poti deschide. Iar dupa ce intri… ei bine, inauntru gasesc mereu si mereu aceeasi atmosfera care ma cucereste: un miros de tamaie, un miros de liniste respectuoasa, de haine bune scoase din dulap, de bucurie ca putem – inca o duminica – sa fim in biserica. In pridvor, o batranica isi scutura hainele de apa. Ne salutam si ii zic incetisor:
- Ploua tare azi!
- Las’ sa ploua ca tat ce-i de la Dumnezau ii bun! Cu o acceptare usoara a tot ce i se poate intampla din grija bunului Dumnezeu, batrana intra in biserica. Iubindu-l pe Dumnezeu, nu ai cum sa nu ai incredere ca de la el vin lucrurie bune.

Pereti albi, o catapeteasma minunata, lumanari groase din ceara curata ale caror flacari stralucesc in auriul vestmanatului preotesc si al celor patru baietei din altar, in argintul icoanelor si in sfestnicile lustruite. “Intra-voi în casa Ta, închina-ma-voi în biserica Ta cea sfânta …” spunem si azi asemeni proorocului David.
Slujba curge lin, netezind zilele unei spatamani trecute pline de incercari, poticneli, stangacii si pregatind energia pentru o alta in care ne rugam pentru liniste si bucurii. Lasi de pe umeri greutatile lumii, ti se linistesc apele sufletului.
Binecuvantarea cu care plecam acasa, bucatica de nafura ascunsa in palma fiecarui credincios, maini obosite de munca, aspre, crapate se inchina la icoane si pecetluiesc trupurile cu crucea ocrotitoare.
Plecam spre case. La iesirea din biserica regasesc aleea strajerilor fosnitori, inalti pana la cer, sprijinind norii grosi, de ploaie.

Langa mine, un tanar isi deschide umbrela:
- Ploua tare azi!
- Las’ sa ploua, maica! Tat ce-i de la Dumnezau ii bun! primeste raspuns de la o batranica ce pasea in urma lui.

"Transformer"

Perpetua transformare.
La inceput am fost sceptica in privinta capacitatii firului subtirel. Cam lung pentru un rasad, priceperea mea nu il prea ajuta, caldura cam mare in ziua plantarii. Hmm, mormaiau babutele din vecini, n-ai sansa sa reziste rasadurile, e prea arsita....

Am carat apa cu caldarea la inceput, apoi l-am ajutat legandu-l de un arac, am inceput sa udam cu furtunul (furtun "tinut" de gura, ca sa imprastie apa usurel, sa nu pleosteasca firele plapande...). Intr-o buna zi, prima floricica galbena, apoi copilirea (aici a fost o adevarata cearta cu toti "cunoscatorii" care ne vizitau: aaa, nu iti iese nimic, tocmai aici trebuia sa rupi, nicidecum aici, exact asta e firul care trebuia rupt nu ala care l-ai rupt tu, etc). Frunti incruntate la cunoscatori, rugaciuni ridicate de mine (poate, totusi, nu am facut chiar asa de rau, poate rezista si rasadurile mele, dragele de ele...).
Si apoi, intr-o dimineata, prima rosioara ne-a salutat pitita printre frunze. Apoi inca una, mai mare. Una dupa alta, gustoase, dolofane, imperfecte in frumusetea lor naturala. Plamadite din pamant, soare, apa, firul plapand iesit din samanta si multa dragoste din partea gradinarilor.







Cu sudoarea fruntii îti vei câstiga pâinea ta (Facerea 3, 19)
Am citit de mult acest verset din Facerea, dar pana cand nu am lucrat efectiv pamantul din gradina noastra nu cred ca i-am gasit cel mai bun sens. Transpiri facand multe treburi, facand curat in casa, facand sport, mergand pe strada. Dar munca celui care lucreaza pamantul cred ca se apropie cel mai mult de sudoarea care hraneste.

Recolta frumoasa a ajuns pe foc, s-a transformat si acum sade multumita in borcanele pantecoase, aliniate pe raft. In primele zile friguroase, vor ajunge pe masa in bucatarie.






In unele locuri, cateva intarziate, lenese, nu au mai apucat sa isi inroseasca obrajii. Dragutele astea verzulii le-am gazduit in vase mai mari, alaturi de fire albe de hrean, de usturoi mirositor si de sare masurata cu lingura....



Asa s-a incheiat periplul din acest an. Toamna a coborat intre straturile din gradina. Acusi plugul va intoarce brazda adanca si ne vom odihni pana in primavara, atunci cand:"Iesi-va omul la munca sa si la lucrarea sa pana seara" (Ps. 104, 23). Si toate le vom lua de la bun inceput.

Miercurea fara Cuvinte

Minunata Creatie, ca fiecare lucru din jurul nostru.