Suntem oraseni, nascuti, crescuti pe asfalt. E drept ca asfaltul copilariei si tineretii noastre nu era tot atat de incins, poluat si aglomerat pietonal si auto. Blocurile erau mai rare, masini mai putine, amiezile vacantelor de vara nu ardeau atat de tare ca acum. Adica, am fost crescuti in acea comoditate data de utilitatile asigurate la bloc, traseul zilnic casa-serviciu-casa, curatenia facuta intre peretii apartamentului si fara prea multe responsabilitati in afara acestora.
Contactul cu iarba, cu pamantul l-am avut doar in curtile bunicilor. Vara sau iarna, casa si curtea bunicilor mi se pareau o imensitate pe care o puteam scotoci fara sa ma plictisesc. Mergeam in livada unde merele mai aveau putin de asteptat pana deveneau numai bune de mancat, apoi trageam o fuga la tarcul gainilor sa vad care era productia de oua din ziua aceea, mai petreceam cateva minute jucandu-ma cu Rex, cainele lup care a crescut odata cu noi, apoi – daca mergeam iar in livada- mi se parea ca déjà obrajii merelor sunt mai rosii si ca parca-parca sunt mai coapte decat cu jumatate de ora in urma…. Indiferent la care bunici eram in curte, cei materni sau cei paterni, maretia universului era aceeasi si totul era cladit pe senzatii, culori, gusturi, mirosuri.
Toate aceste perceptii s-au cuibarit intr-un colt al memoriei si au refuzat sa se stearga. Au rabufnit uneori, dar graba vietii, problemele tineretii le-au tot astupat si le-au gonit in colt. Pana intr-o zi cand a iesit la suprafat dorul. Dorul de mirosurile acelea din curtea casei, placerea de a simti vegetatia crescand, gradinaritul, multimea de flori mereu in schimbare,dorul de tot ce inseamna sa cobori in curtea ta, indiferent de anotimp si sa te simti legat de pamantul pe care calci.
Dupa eforturi in gasirea locului, constructia casei (nu tocmai terminata nici acum, dar oricum locuibila…), incropirea acareturilor si destelenirea terenului care nu mai vazuse un plug de peste 15 ani, am ajuns sa fim tarani cu gospodarie proprie. Ca acum patru ani nici nu stiam sa tin bine o grebla in mana, asta e o alta poveste…. Primele aventuri cu sapa in mana au fost hilare, dar nici acum nu reusesc sa ma tin dupa vecinele mele care au o dexteritate dobandita in mii de ore de munca. Si mai am si talentul de a ma lovi peste picioare, asa incat dupa o zi in gradina am sansa sa arat ca batuta . Una peste alta, dupa o zi de munca la birou, ajungerea acasa este o desfatare, chiar daca pot urma ore serioase de munca in curte.
Imi place curtea mea indiferent de anotimp. Sau mai bine zis, exista un echilibru intre ce imi place si ce nu imi place. Imi place iarna cu zapada virgina, cu tihna adusa de lipsa muncii in gradina si frumusetea sarbatorilor, dar nu imi plac lunile de intuneric, inserarea care vine prea repede, plecatul si sositul acasa pe bezna. Primavara si vara navalesc cu multa treaba, cu emotia fiecarui mugure plesnit, cu flori, vegetatie, mirosuri fecund, arsita si furtuni de vara. Totul e rapid, cresterea gradinii e spactaculoasa, nu ai timp sa rasufli intre doua treburi facute, nadusesti si te stergi de transpiratie la fiecare rand prasit, iar seara… ei bine, seara cerul de copleseste cu maretia lui. Toamna se instaleaza in curte inainte de a-ti da seama. Dupa 6 august (Schimbarea la fata) si apoi 15 august (Adormirea Maicii Domnului ) serile si diminetile sunt altfel, ziua dogoreste inca soarele, dar dimineata miroase a toamna, noaptea e racoare, te fugaresc la treaba toate conservele care trebuie adapostite in camara si, pana sa iti dai seama, intr-o dimineata vezi prima bruma care te anunta ca iarna bate la poarta… E un vartej ancestral, la care se suspun taranii din satul meu si pe care l-am descoperit si noi.
Locuind intre betoane habar nu aveam cum se schimba culoarea cerului dimineata la rasarit, nu stiam cat galben se aduna in florile de bostan, nu am vazut un rug de rosie ridicandu-se catinel sub greutatea recoltei… In toti anii astia am tot spus “e prima data cand mancam pastai puse de noi, e prima data cand mancam visine de la noi din curte, e prima recolta din livada plantata de noi….” . Aceste noutati au trecut, dar ramane satisfactia enorma a ceva facut prin efrotul tau, pornit de la o samanta pe care ai pus-o in pamant, te-ai rugat pentru bun rod si vezi acum recolta.
De aceea, zi dupa zi am capatat credinta si increderea ca asa mai putem salva cate ceva din ce s-a stricat in ultimii ani privind alimentatia noastra si a copiilor nostri, privind respectul pentru pamantul nostru.
Mutarea la oras a rupt multe legaturi, dar revenirea la sat poate invata –din nou- romanul sa munceasca pentru bucatica lui de gradina, pentru completarea alimentatiei cu produse proaspete. Este multa munca pana cand reusesti sa ai o lada plina de fasole - banalele noastre fasole - pornind de la boaba plantata in primavara. Dar sunt de preferat orele astea de munca decat comoditatea de a-ti cumpara hrana imbibata de E-uri si monoglutamat din supermarket. Sau este la fel de bine sa scoatem cartofii din gradinile noastre decat sa-i importam din tarile vecine.
Ce bine ne-ar fi daca am avea bunul simt sa nu mai lasam pamanturile nelucrate, daca am planta ceva util in fiecare coltisor de gradina sau de ogor. Asa incat nu ne ramane decat sa alegem: comoditate sau munca? Un minim de responsabilitate pentru ce ii invatam pe copiii nostri sau indiferenta totala? Un pic de harnicie pe bucata de pamant mostenita sau nepasare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu