Craciunul copilariei mele (I)

Craciunul din copilaria mea… Amintiri pe care mi le-au provocat prietenele mele….

Craciunul copilariei este o suma de imagini, sunete, gusturi si mirosuri pe care nu le pot asocia decat cu fericirea, bucuria si o mare placere de a fi impreuna cu familia.

In functie varsta pe care o aveam atunci cand s-a petrecut evenimentul de care imi amintesc, Craciunul a fost serbat in familie putin diferit.

Pana a fi la scoala, locuiam intr-o casa cu doua camere, bucatarie si o veranda lunga. Camera mea avea unul dintre geamuri spre aceasta veranda, iar din pat vedeam perfect aceasta fereastra…. Evident bradul era asezat pe veranda in dreptul acelui geam si in fiecare an imi promiteam fierbinte, cu zeci de juraminte personale ca nu voi adormi nici la pranz, nici seara, ca sa prind momentul aparitiei cadourilor. Incepeam sa concep strategii de a sta treaza inca de prin octombrie, dar totul era inutil.

Traditia era ca bradul sa fie impodobit de toti trei membrii familiei (mama, tata si eu), cantam colinde (nu erau casetofoane pe atunci), asezam icoana Nasterii Domnului in varful bradului. La sfarsit imi revenea sacina sa asez bucatelele de vata pe varfurile crengutelor si sa intind prin casa ghirlandele de hartie la care mesterisem de vreo luna….

Mama incepea treaba la bucatarie, tata o ajuta .. si nimic nu indica faptul ca un membru al familiei fierbea de nerabdare! Nu puteam intelege! Cum de ai mei erau asa de calmi cand inca nu aparusera cadourile sub brad? Chiar nu erau curiosi daca vor primi ceva? Si eu? Eu ce aveam sa primesc din ceea ce scrisesem pe lista lasata pe streasina casei (acolo era “oficiul postal” al Sfantului Nicolae!)

Ma frasuiam ceva vreme, apoi deschideam radioul sau televizorul (unde nimic nu marca sarbataorea). Inevitabil, dupa o zi agitata si in tensiunea asteptarii …adormeam. Adormeam mereu cu fata spre geamul unde vedeam bradutul, vedeam lumanarile colorate pe care mama le aprindea alaturi de brad, in doua sfestnice de metal. Uneori, pentru ca veranda nu era incalzita, pe marginea geamului se forma gheata si mie mi se parea ca special se abureste usor geamul pentru ca eu sa nu vad momentul magic al sosirii cadourilor.

Cred ca de aici mi se trage placerea deosebita de a primi si de a oferi cadouri. A fost, mereu, un moment la care nu am renuntat in familia noastra. A doua zi, dimineata, imi venea sa ma bat pentru ca adormisem si nu asa oricum ci dormisem toata noaptea fara sa simt/aud nimic. Mama imi tot spunea ca Sfantul Nicolae are cizme cu talpa moale si nu se aude cand calca, dar eu nu credeam ca poate sa se miste chiar fara niciun zgomot!

Dupa ce imi trecea supararea – moment care nu il puteam, totusi prelungi prea mult – zburam spre brad. Starea aceea cand vezi cadoul, frumos impachetat si iti face placere numai cand il vezi asa, stand frumusel acolo … apoi emotia despachetarii si, intr-un final, bucuria, explozia cadoului primit. Doamne, ce frumos poti incanta un copil…

Privind retroactiv, imi dau seama ca mama si tata nu aveau asa de multi bani incat sa imi cumpere toare nazbatiile la care visam eu (desi erau infinit mai putine jucarii pe atunci…), dar mama avea grija sa le impacheteze asa de fumos, sa le aseze cumva artistic, cu beteala printre ele, cu bombonele si mici jucarioare asezate pe ele, incat mi se parea o intreaga poveste sa ajung la fiecare dintre acele pachete.

La fel de important, mama avea grija sa existe cadouri si pentru ei doi, chiar daca acolo impacheta ceva despre care tata stia deja, dar mie imi crea senzatia ca toata familia a fost in atentia Sfantului, ca toti am fost cuminti si am meritat cadouri!

Imi sunt asa de dragi amintirile astea, aschii de imagini, de tresaltari de inima. Am incercat sa pastrez si eu in familie aceste traditii, mereu am asezat ciubotelele noastre cu beteala, cu globuri mici, ca sa fie – chiar si acolo, langa usa – un aer de sarbatoare.

Apoi, cand am crescut, chiar si dupa “dezvaluirea” identitatii celor care faceau surprizele, parintii mei nu au renuntat la jocul cadourilor. Discutii subtile, amagitoare (nu asa, directe, ce vrei cadou pentru…), fiecare pe fiecare incerca sa il traga usor de limba, mama ma coopta “hai, ajuta-ma sa aflu ce ar vrea tata cadou”, tata imi spunea “ingandurat”: “nu prea stiu ce ar vrea mama cadou, sa vad cum ma descurc…”. Ma prindea jocul asta si nu imi dadeam seama ca de fapt tinta eram eu decat mai tarziu, cand sub brad aparea exact ce imi doream pentru anul acela.