Craciunul copilariei .. (II)

Putin mai tarziu, in anii de scoala, Craciunul nostru era format din … trei Craciunuri.

In functie de cum pica data de 25 decembrie (cand nu era liber in mod oficial), seara de ajun o petreaceam acasa, apoi a doua zi (dupa serviciul parintilor) megeam la casa parohiala la bunicii materni.

Fie ca mergeam in satul unde slujea bunicul meu, fie ca am mers apoi in Iasi, atmosfera era mereu aceeasi: colegi preoti adunati, voci care colindau intr-un fel in care ti se oprea respiratia, in care simteai ca ingerii intr-adevar s-au aratat pastorilor si ca acolo, in iesle, se nastea Matuitorul. Bunica aseza masa, prima masa de frupt dupa post, in camera buna unde era asezat si bradul. Cand binecuvanta bunicu masa, raspunsurile erau date de o “strana” formata din cinci –sase preoti! Mai bine ii ascultai pe ei binecuvantand, decat sa te asezi sa manaci…. Dupa aperitive, bunica aparea cu un cos de nuiele, acoperit cu un stergar, si ne spunea ca tocmai l-a gasit pe pragul usii de la bucatarie si ca nu stie ce ar putea fi acolo… toata lumea era foarte “surprinsa”, parintele Mihai Frunza (fost coleg de seminar cu bunicu) spunea ca el crede ca a venit Sfantul Nicolae pentru ca numai el lasa pe prag cadouri, ceilalti il contraziceau “nu, parinte, ca am fi auzit miscare pe la geamuri…”, bunica incepea sa scoata din cos colaci impletiti copti in rola, borcanele cu dulceata de cirese amare si stergare albe brodate. Fiecare mesean primea cate un stergar, un borcanel si un colacel, iar la sfarsit ramanea in cos un pachetel. Bunica isi punea ochelarii sa citeasca (ea nu a purtat ochelari pana la 90 de ani, vedea perfect), apoi si-i dadea jos pentru ca “nu inteleg ce scrie aici, e un nume dar nu-l inteleg….”, eu frisonam fiinda stiam destinatarul, dar nu voiam sa stric jocul. Intr-un final nerabdarea era prea mare ca sa nu sar direct in bratele ei si sa imi revendic cadoul.

Era atata caldura in jurul meselor acelora, asa de multa bucurie pentru ca traiam zilele Craciunului, desi povestesc despre anii in care preotii nu erau deloc bine vazuti in societatea romaneasca.

Apoi, la sfarsitul sapatamanii plecam spre bunii de pe tata. Acolo gaseam un altfel de Craciun. Casa era plina de copiii, ma intalneam cu verisoarele mele, ne povesteam cum a fost la fiecare dintre noi in seara de Ajun. Dupa prima emotie a sosirii si intalnirii, obligatoriu ne pregateam pentru Ajun-redivivus. Seara urma sa refacem Craciunul pe care nu am putut sa il petrec impreuna. Obligatia noastra era sa ne colindam familiie, asa ca trebuia sa repretam. Buna mea spunea ca participa la repetitiile noastre, in sensul ca ne “sprijina” cu un platou de prajituri. Alaturi rasarea si o farfurie cu struguri culesi tarziu, aproape stafiditi. Asta era desertul Craciunui nostru. La bucatarie lucrau mamele noastre, tata si unchiul meu erau cu bunicu prin curte si pe la magazia de vinuri….

Pe dupa amiaza, cand se insera, era asezata masa in sufragerie, cu fata de masa alba brodata, cu pahare stralucitoare. Bunica ne indica ce pahare sa scoatem pe masa “ca sa cinstim ziua asta mare”. Noi frisonam deja, fiinda venea clipa “spectacolului” nostru.

Cand toata lumea lua loc la masa, noi ne infofoleam bine si ieseam pe trepte, in fata casei mari, trageam usa dupa noi si asteptam cateva clipe. Eram emotionate foc…. Apoi bateam in geamul sufrageriei si strigam din rasputeri: au sosit colindatorii sa va vestim Nasterea Domnului.

Iar cand se dechidea usa de la intrare, bunii aprindeau toate luminile de la intrare si ii vedeam pe toti adunati in cadrul usii sa ne asculte ne tremura vocea de emotie si de placere… ne incurcam, nici vorba, cantam cat puteam de tare, insa cred ca niciodata nu am trait mai frumos colindele in copilaria mea.

Cantam tot ce stiam, o indemnam si pe cea mai micuta dintre verisoare (care avea vreo trei-patru ani) sa cante si ea, ne inghetau mainile si nasurile dar n-am fi vrut sa se termine. Intr-un final, reuseau parintii sa ne bage in casa, ne asezam la masa cea mare si frumoasa. Buna mancarea, e drept dar tot mai important era ce avea sa se intample la desert.

Noi mai mult frunzaream decat mancam, eram cu ochii pe bunica (saracuta era bolnava si mergea foarte greu) ca sa prindem momentul cand va deschide bufetul din sufragerie. Bufetul ala era un fel de vas plin de comori: acolo stateau platourile cu prajituri, zaharul candel sau bomboanele mentolate. Iar de Craciun acolo erau pitite cadourile noastre. Verisoarele mele care stateau langa bunici mai primeau cateva cadouase si in seara de Ajun, dar ale mele erau pastrate pentru ziua in care ajungeam si noi de la Iasi. Momentul cadourilor era, si aici, o joaca placuta. Bunica se prefacea ca incepe cu cei mari. Scotea un pachet, spunea ca este al lui bunicu, i-l dadea il sauta si ii ura multi ani. Eh, intelegeam noi cumva ca fiind seniorul familiei are priortate…..

Apoi mai scotea un pachet, il analiza si spunea ca este al lui tata, sau al unchiului meu. …. Deja era prea mult pentru noi si incepeam foiala pe scaune, buna se uita peste ochelari la noi si radea incetisor. Atunci incepea sa ne dau noua cadouasele, ne ccocotam in varful patului cel mare din dormitor si ne jucam pana tarziu, in noapte.

Din zilele Craciunului si pana dupa Anul Nou strazile rasunau de pocnetul harapnicelor (nu existau pocnitorile moderne), iar inspre Anul Nou apareau pocnitorile cu carbid si tevi de metal. Zilele pe care mi le amintesc eu erau pline de stralucirea sarbatorii in sine, cu mancaruri simple, cadouri ieftioare dar facute din suflet, unele facute de mana, in casa dar daruite cu mare drag. Nimeni nu era uitat, pentru fiecare se impletea un fular sau o pereche de masnusi daca altceva nu stiai ce ai putea sa ii daruiesti. Iar copiii, ei se bucurau de colinde si uraturi, de dulciuri, de lumanarile colorate sau de artificii. Nu stiam pe atunci despre roboti cu baterii, de lasere sau de jocuri electronicre dar nu as da pe nimic amintirea serilor de sanius.

Toate bucuriile care insoteau sarbatoarea Nasterii Domnului ne faceau sa simtim ca petreceam o sarbatoare foarte importanta, cu adevarat motiv de inseninare pentru toti crestinii.

Craciunul copilariei mele (I)

Craciunul din copilaria mea… Amintiri pe care mi le-au provocat prietenele mele….

Craciunul copilariei este o suma de imagini, sunete, gusturi si mirosuri pe care nu le pot asocia decat cu fericirea, bucuria si o mare placere de a fi impreuna cu familia.

In functie varsta pe care o aveam atunci cand s-a petrecut evenimentul de care imi amintesc, Craciunul a fost serbat in familie putin diferit.

Pana a fi la scoala, locuiam intr-o casa cu doua camere, bucatarie si o veranda lunga. Camera mea avea unul dintre geamuri spre aceasta veranda, iar din pat vedeam perfect aceasta fereastra…. Evident bradul era asezat pe veranda in dreptul acelui geam si in fiecare an imi promiteam fierbinte, cu zeci de juraminte personale ca nu voi adormi nici la pranz, nici seara, ca sa prind momentul aparitiei cadourilor. Incepeam sa concep strategii de a sta treaza inca de prin octombrie, dar totul era inutil.

Traditia era ca bradul sa fie impodobit de toti trei membrii familiei (mama, tata si eu), cantam colinde (nu erau casetofoane pe atunci), asezam icoana Nasterii Domnului in varful bradului. La sfarsit imi revenea sacina sa asez bucatelele de vata pe varfurile crengutelor si sa intind prin casa ghirlandele de hartie la care mesterisem de vreo luna….

Mama incepea treaba la bucatarie, tata o ajuta .. si nimic nu indica faptul ca un membru al familiei fierbea de nerabdare! Nu puteam intelege! Cum de ai mei erau asa de calmi cand inca nu aparusera cadourile sub brad? Chiar nu erau curiosi daca vor primi ceva? Si eu? Eu ce aveam sa primesc din ceea ce scrisesem pe lista lasata pe streasina casei (acolo era “oficiul postal” al Sfantului Nicolae!)

Ma frasuiam ceva vreme, apoi deschideam radioul sau televizorul (unde nimic nu marca sarbataorea). Inevitabil, dupa o zi agitata si in tensiunea asteptarii …adormeam. Adormeam mereu cu fata spre geamul unde vedeam bradutul, vedeam lumanarile colorate pe care mama le aprindea alaturi de brad, in doua sfestnice de metal. Uneori, pentru ca veranda nu era incalzita, pe marginea geamului se forma gheata si mie mi se parea ca special se abureste usor geamul pentru ca eu sa nu vad momentul magic al sosirii cadourilor.

Cred ca de aici mi se trage placerea deosebita de a primi si de a oferi cadouri. A fost, mereu, un moment la care nu am renuntat in familia noastra. A doua zi, dimineata, imi venea sa ma bat pentru ca adormisem si nu asa oricum ci dormisem toata noaptea fara sa simt/aud nimic. Mama imi tot spunea ca Sfantul Nicolae are cizme cu talpa moale si nu se aude cand calca, dar eu nu credeam ca poate sa se miste chiar fara niciun zgomot!

Dupa ce imi trecea supararea – moment care nu il puteam, totusi prelungi prea mult – zburam spre brad. Starea aceea cand vezi cadoul, frumos impachetat si iti face placere numai cand il vezi asa, stand frumusel acolo … apoi emotia despachetarii si, intr-un final, bucuria, explozia cadoului primit. Doamne, ce frumos poti incanta un copil…

Privind retroactiv, imi dau seama ca mama si tata nu aveau asa de multi bani incat sa imi cumpere toare nazbatiile la care visam eu (desi erau infinit mai putine jucarii pe atunci…), dar mama avea grija sa le impacheteze asa de fumos, sa le aseze cumva artistic, cu beteala printre ele, cu bombonele si mici jucarioare asezate pe ele, incat mi se parea o intreaga poveste sa ajung la fiecare dintre acele pachete.

La fel de important, mama avea grija sa existe cadouri si pentru ei doi, chiar daca acolo impacheta ceva despre care tata stia deja, dar mie imi crea senzatia ca toata familia a fost in atentia Sfantului, ca toti am fost cuminti si am meritat cadouri!

Imi sunt asa de dragi amintirile astea, aschii de imagini, de tresaltari de inima. Am incercat sa pastrez si eu in familie aceste traditii, mereu am asezat ciubotelele noastre cu beteala, cu globuri mici, ca sa fie – chiar si acolo, langa usa – un aer de sarbatoare.

Apoi, cand am crescut, chiar si dupa “dezvaluirea” identitatii celor care faceau surprizele, parintii mei nu au renuntat la jocul cadourilor. Discutii subtile, amagitoare (nu asa, directe, ce vrei cadou pentru…), fiecare pe fiecare incerca sa il traga usor de limba, mama ma coopta “hai, ajuta-ma sa aflu ce ar vrea tata cadou”, tata imi spunea “ingandurat”: “nu prea stiu ce ar vrea mama cadou, sa vad cum ma descurc…”. Ma prindea jocul asta si nu imi dadeam seama ca de fapt tinta eram eu decat mai tarziu, cand sub brad aparea exact ce imi doream pentru anul acela.

Incepe Postul

Cu pasi marunti, luna noiembrie ne-a intrat in case. O vreme indecisa, burnite reci, ceata, bruma groasa care ne aduce miros de iarna. Dar, peste toate astea, ca in fiecare an incepe sa se simta freamatul... nerabdarea... anticiparea.

A inceput Postului Nasterii Domnului si aceasta prima zi de post dezleaga, pentru mine, mirosul si senzatiile Sarbatorilor. Aceste patruzeci de zile sunt doar un lung sir de sarbatoare. Nu o sarbatoare din aceea cu petrecere ci o sarbatoare tihnita, luminoasa, o crestere frematanda pana la ziua Ajunului.
De cand ma tin minte, acest Post a fost unul foarte placut, asteptat, cu adevarat plin de bucurie. Mi-e cel mai usor sa inteleg, in acest post, necesitatea de a ne face aproapele semenilor nostri, de a privi in ochi un om atunci cand iti povesteste necazurile lui, de a cerceta adanc in interior ca sa gasesti fiecare resursa pe care o poti folosi in slujba celorlalti.

Cineva ma intreba, odata, daca a fi bun inseamna - neaparat - a fi milostiv. Am gasit zeci de exemple in care nu poate fi pus semnul egal intre cele doua, dar acum, in acest Post, cred ca este o perioada in care bunatatea insemna milostenie. Sunt asa de multe ocazii, asa de multe destinatii pentru darurile noastre, incat ar trebui sa avem patruzeci-de-zile foarte ocupate!

Inca din primele zile ale postului, in paralel cu marunta curatenie sapatamanala, incep sa decorez casa. Bucataria -vreo doua zile, sufrageria - inca vreo doua, apoi alta camera ... si tot asa. Lungesc treaba asta in asa fel incat punctul culminant sa fie impodobirea bradului.

Sa mai spun ca am deja pregatite casetele si CDurile cu colinde?
Adica cu asa ceva: http://www.youtube.com/watch?v=QkXKdtqy9Xc

Magia noptilor de iarna

A inceput sa ninga, au inceput noptile magice de iarna.
Intunericul musca tot mai devreme din trena zilei, luminile se aprind la ora cand, in zilele de vara, mori de cald sub razele soarelui torid.
In curte zgomotele s-au schimbat. Noptile de vara fosnesc fecund, miros greu, a vegetatie. Acum, aerul poarta fuioare de ceata iar printre ele se vad stelele urcate sus, in crucea cerului, alungate de aerul cu miros de zapada. Vara stelele stau agatate de acoperisul casei si de varful visinului cel mare din curte. Acum, sticlesc inghetate sus, foarte sus…
Merg, in lumina lunii, pe aleea de langa gard. Padurea este ascunsa in ceata, atat de multa ceata incat Dealul-cel-mare care strajuieste gradina la sud este transformat intr-o fantoma miscatoare din cauza fuioarelor argintii. Pamantul arat se vede intunecat, umezit, bosumflat din cauza bulgarilor ramasi dupa aratura de toamna. Doarme linistit, fara grija rasadurilor si a semintelor pe care i le incredintez primavara.
Cainele nostru merge pe langa mine, bucuros de plimbare, nepasator la frunzele ude pe care alunec uneori. Se opreste si adulmeca aerul, pufneste nemultumit de ce simte. Il linistesc “este noaptea de iarna, puiule, nu-i nimic rau dincolo de gard”…
Cand ceata incepe sa se risipeasca manata de vantul rece din est, apar primii nori si putin mai tarziu primii fulgi. Soptit, fara mare zarva, a sosit iarna. Ninge marunt, drept, netulburat de zgomote, luminat arar de cateva becuri razletite la casele oamenilor…

In linistea umeda ma gandesc la Magii care sunt porniti la drum si urmaresc Steaua care ii va duce la ieslea din Betleem, ii duce spre clipa din care incepem sa ne numaram anii. Magia acelor nopti, a noptilor calatoriei lor, o regasesc in fiecare iarna.
Peste cateva zile serbam ziua Sfantului Andrei, sfantul care ne-a invatat cum sa credem crestineste, apoi ziua Sfantului Nicolae cel darnic dar si pedepsitor deopotriva, sarbatori foarte dragi sufletului meu. In ambele zile, pe langa sarbatoarea sfanta anticipez momentul Craciunului, ca un tremolo intern, un abea-astept a ceva placut, asteptat, emotionant. Magia noptilor de iarna creste pe zi ce trece, odata cu calatoria Magilor. Si ca sa nu ne prinda nepregatiti, sunt gata sa cant colinde si odata intoarsa langa soba, sa ma incalzesc la flacara serpuitoare si timida a unui foc de vreascuri. Asemeni pastorilor de demult care, pazindu-si turmele, pretuiau taina luminii care risipeste intunericul.

Inceputul Postului Nasterii Domnului

Am ajuns si in acest an in prima zi a Postului Nasteri Domnului. In afara de repetatele intrebari "cand a trecut timpul?", "parca acum eram in Postul Adormirii Maicii Domnului", incepem sa ne punem intrebari legate strict de acest inceput de post pentru ca avem multe de facut in legatura cu noi si pentru noi.
Cateva cuvinte ale Parintelui Teofil Paraian le consider minunate pentru inceputul Postului Nasterii Domnului:

<< Domnul Hristos a asemanat Sfanta Impartasanie cu painea, cu painea cea de toate zilele si a zis: "Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Trupul Meu este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura" (Ioan 6, 51,53,55). Domnul Iisus Hristos n-a dat impartasirea ca pe o recompensa, ca pe un dar, celor care duc o viata exceptionala, ci a dat-o ca pe un ajutor. Painea pe care o mancam este ajutor ca sa traim! Cine nu mananca - moare, cine mananca - traieste! Asa se intampla fizic, asa se intampla si spiritual.
Domnul Iisus Hristos i-a invatat pe oameni sa fie buni, sa ierte, i-a invatat sa creada, i-a invatat sa se smereasca, i-a invatat sa aiba ingaduinta. Adica toata Evanghelia este un fel de impartasire, toata Evanghelia este un fel de Intampinare a Domnului nostru Iisus Hristos si o intampinare a noastra pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Evanghelia este impartasire si Cuvantul lui Dumnezeu este Trup al lui Dumnezeu, in inteles spiritual. Pentru a ne impartasi, trebuie sa ne incadram intr-o viata care sa ne faca pe cat posibil vrednici, desi, pana la urma, invrednicirea cea adevarata ne-o da Domnul Iisus Hristos: "Invredniceste-ne, Doamne, in seara aceasta fara de pacat.", "Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat.", "Invredniceste-ne, Doamne, sa zicem: Tatal nostru."
Sunt niste lucruri pe care Dumnezeu ni le da in masura in care suntem sinceri, ni le da in masura in care facem randuiala in viata noastra, in masura in care nu fortam lucrurile ca sa intram cu haina murdara intre oameni cu haine curate. Cerem de la Dumnezeu invrednicire speciala si credem ca Dumnezeu ne invredniceste la masurile noastre.

Tare imi place mie imprejurarea aceea istorisita in Sfanta Evanghelie de la Marcu, in legatura cu omul care a zis: "Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele" (Marcu 11, 24). Domnul Hristos nu a zis: "Daca n-ai destula credinta n-am ce-ti face! Sa-ti inmultesti credinta si apoi stam de vorba", ci l-a ajutat cu credinta cata a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: sa ai dorinta de mai mult, ca sa primesti invrednicirea de la Dumnezeu. Si dupa ce te invrednicesti din partea lui Dumnezeu de unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, sa zici: "Da-ne noua sa ne impartasim mai adevarat" (nu numai atat, la masura aceasta, ci la masuri mai mari, la masura cea mai mare cu putinta) cand? "in ziua cea neinserata a imparatiei Tale". >>



Sa ne ajute Dumnezeu sa fim mult mai impaciuitori, sa avem timp pentru toate si pentru lucruri cat mai frumoase.
Pentru a fi cat mai constienti de nevoile celor din jur as vrea sa vad cat mai multi oameni care chiar se intereseaza de ceea ce au nevoie cei din jur.
Din acest motiv am hotarat ieri sa continui sa strang lucrurile de care are nevoie o familie din vecini, familie careia i-a luat foc casa. Saptamanile trecute am adunat pentru ei hainute (au trei copii), farfurii, pahare, prosoape de baie si de bucatarie, o saltea. Intre timp am mai strans cateva perdele. Iar ieri, dupa amiaza, am strans din toata camara cratite, oale, tigai, capace care am considerat ca nu imi sunt strict necesare si care le pot folosi ei. Ca de fiecare data cand trec cu mana prin lucruri pe care nu le folosesc in mod curent, mi-am dat seama de doua lucruri: in primul rand ca praful se aduna prin cele mai nebanuite unghere si ai de sters si spalat peste tot. In al doilea rand, am vazut - inca odata- cat de multe lucruri care nu sunt chiar de srticta necesitate se pot aduna prin casa. Strangem inconstient, adunam prin rafturi si apoi ne plangem ca nu avem loc sa ne miscam . Singurul lucru bun la mania asta a cumparatului este ca atunci cand am de ajutat pe cineva stiu exact unde sa ma duc: in dulapurile mele!
Daca am renunta mai des la surplusul de "bagaje" din rafturile noastre le-ar fi bine si celor care au nevoie de ajutor, dar ne-ar fi bine si noua pentru ca ne putem misca in spatii mai largi.
Pot spune cu toata bucuria ca ma simt minunat atunci cand pot face asa ceva. Sa ne ajute Dumnezeu sa avem mereu parte de astfel de bucurii!