Cum am cunoscut-o pe Flori

Este plin internetul de pozele lor. Pe tot mai multe siteuri apar pozele lor, in prim plan sau pe bannerele laterale. Mereu sunt insotite de numere de telefon sau de conturi in care sa se doneze bani.
Este vorba de copiii bolnavi. Boli grele, diagnostice prea mari si prea complicate pentru trupusoarele lor. Au in comun tenul palid, cearcane nefiresti si – semnul distinctiv absolut – sunt rasi in cap. In urma diverselor tratamente, a chimioterapiei, le cade parul… Initial se distreaza pe seama tunsorii, apoi se rusineaza si incearca sa apeleze la basmalute, sepcute sau alte artificii prin care sa se acopere. Apoi intervine nepasarea, lupta este oricum prea mare si prea complicata ca sa mai conteze faptul ca sunt strigati “bila”, “chelioasa” sau mai stiu eu cum.
Am trecut cu privirea de atatea ori pe langa cazurile prezentate la televizor sau prin reviste. Am citit, mi-a parut rau pentru ei, dar am trecut mai departe. Stiam ca poza lor era acolo dar mi se parea foarte greu sa privesc fetele lor.
Si a venit momentul cand am vazut “cazul” chiar sub ochii mei.

Un copil care locuieste pe o ulita oarecare, dintr-un sat moldovean oarecare. Casa ei este mica, darapanata, neingrijita. Parintii sunt indiferenti la ceea ce inseamna indrumarea si dragostea parinteasca. Au facut cei sase copii pentru ca asa s-a intamplat, fara sa gandeasca vreodata ca acesti copiii vor avea nevoie si de altceva, in viitor, in afara de certuri, injuraturi, scene cu parinti beti si violenti. Cei sase copii s-au “aranjat” cate trei: trei fetite si trei baieti. Dupa ce ne-am mutat la tara, am observant fetisoarele lor aliniate la gard, privind curiosi fiecare miscare de pe drum. Apoi, plimbandu-se, se tot opreau in fata portii noastre pentru ca stiau ca primesc bomboane. Am intrat imediat in vorba cu una dintre fetite, care isi plimba fratiorul:
- Cum te cheama pe tine, printesa mica?
- Floli si pe iel il cheama Paul si e flatele mieu… Micuta mea vecina nu capatase inca litera r in pronuntie si lungea mult silabele. Flori avea atunci 4 ani si il plimba pe Paul care avea un an si ceva.
Vorbareata mea vecinica venea mereu pe langa mine cand faceam treaba in afara curtii. Eu strangeam iarba iar ei ii turuia gura despre vrute si nevrute: cum a incercat sa ia trei mere din copac si si-a julit cotul (“da’nu-i nimica, nu ma doale”), cum a ros-o un pantof (cam mare pentru piciorul ei, dar era singura pereche disponibila in casa…), despre fratii ei si despre cat de minunat va fi pentru ea cand va merge la gradinita. Nu stia si nu stie nici acum prea bine data ei de nastere pentru ca mama lor nu a avut cum sa le serbeze aniversarile, insa uneori, in unii ani imi suna la poarta sa ma anunte ca “mama mi-a zis ca azi e ziua mia, da’Stef nu are tot azi ziua!”. Stefana este sora ei mai mare. Flori se bucura de acea zi, cumva o simtea numai a ei, neimpartita cu vreunul dintre frati asa cum trebuia sa imparta hainele, incaltamintea, putina mancare.

A sosit Craciunul. Ne-am interesat si am aflat ca inca de la pranz se deschid portile si gospodarii se pregatesc sa primeasca cetele de colindatori. Fiecare casa se pregateste cu cate ceva dulce si cativa banuti pentru fiecare colindaator mai mititel, iar pentru cei mari cativa colacei si banuti. Noi, proaspat stabiliti in sat, am dorit sa respectam obiceiurile. Am facut pungute cu dulciuri pentru fiecare, am deschis portile, am deschis usa casei … si au inceput sa soseasca. Mici, cu obrajii rosii, unii cam mucosi, grabiti sa ajunga la cat mai multe gospodarii pana se va insera ca sa umple sacosile. Plecati de acasa pregatiti, dotati cu cate o punga de plastic sau de panza – cum a avut fiecare- puneau acolo tot ce capatau. Cate ceva ce la facea cu ochiul, cu ambalaj mai colorat, era degustat imediat. Am facut lista cu dulciurile cel mai bine primite atunci cand am adunat toate ambalajele aruncate pe aleea de la casa pana la poarta…. Cei mai mici trebuiau sa tina manutele ridicate ca sa nu isi taraie sacosile pe jos. Nastrusnica punga era mare cam cat ei…
Desi manati de la spate de timp si frig, aveau grija sa spuna cat mai corect colinda invatata. Unii o stiau doar pe cea care le-a spus-o Doamna, la scoala (si in felul asta stiam si in ce clasa era fiecare: clasa I invatasera Dom, Dom sa-naltam, cei dintr-a treia Deschide usa, crestine), altii – mandri de ei- spuneau cate o colinda invatata de la bunici. La un moment dat, in fata usii s-au oprit doua fetite. Erau printesele mele, "vecinile" de peste drum: Florentina si Stefana. Flori intreaba repede daca primim cu colindul, nu asteapta sa raspundem ca incepe sa rada: “da’cum sa nu ne primiti, ca doara noi suntem ” si incepe sa colinde. Batea ritmul cu piciorul iar cu mana isi dirija sora mai mare. Stefana se uita incruntata la manuta dirijoarei si se straduia sa nu se incurce. La sfarsitul colindei sora mai mare a rasuflat usurata. Ma pregateam sa le dau pachetelele cand Flori, zambind sub caciula care ii aluneca intr-o parte ne spune: “da’mai stiu! Vreu sa mai zic una!” Si a inceput sa colinde. Stefana s-a tinut dupa ea prêt de cateva strofe, apoi a ramas singura. A cantat si cantece de gardinita, a recitat – la un moment dat – poezia de la serbarea de iarna. A ras cand si-a dat seama ca de fapt poezia ei nu e colid, a continuat cu inca un cantecel. Se simtea ca pe scena, acolo pe treptele casei mele. Pe aleea dintre casa si poarta se stransesera grupuri-grupuri alti copii care isi asteptau randul la colindat, unii mormaiau la adresa lui Flori care ii intarzia, altii incepusera sa cante impreuna cu ea ceea ce stiau de la scoala.
Asta era acum patru ani in urma. Am vazut-o crescand, mergand in clasa intai unde a luat numai calificative de foarte bine, luand diploma pentru toate materiile de la scoala… Anul trecut, in toamna, s-a organizat la scoala Balul bobocilor. Mama lui Flori i-a compus o toaleta dintr-o rochita rosie, ciorapei rosii, cizme roz, i-a pus parul pe “moate” si l-a incretit. In ziua aceea, cand am ajuns acasa, a sunat la poarta sa ii dau ceva rosu de pus la gat. I-am gasit niste margele roz, dar care aveau cheita de inchidere stricata. A tinut mortis sa la poarte, totusi, legand ata de la capete si a ramas cu ele si dupa serbare, cateva saptamani bune…. Si la acest bal a luat diplome pentru cum a cantat si cum a spus poeziile. Conditiile in care ea isi pregateste lectiile sunt greu de descris si totusi nu este activitate la care sa participe si sa nu ia diploma, premiu sau calificativ foarte bun.

In luna mai a inceput sa se umfle gingia in dreptul unui dinte din fata. Se schimba dintele, au spus cei de la cabinetul medical din sat. Apoi a inceput a sangereze gingia si sa se umfle mai tare. A mers la Spitalul de copii din Iasi, dar din triaj au trimis-o acasa pentru ca au banuit o banala infectie netratata.
Dupa inca o saptamana ajungea cu salvarea la acelasi spital. Diagnostic: leucemie.

Si de aici Flori devine un caz, din multele existente, de copiii bolnavi cu boli grele, diagnostice prea mari si prea complicate pentru trupusorelelor firave. Am scris despre ea prietenilor si am gasit ajutor, oamenii din sat s-au mobilizat si au ajutat aducand mancare fratilor ramasi acasa singuri. Mama lor sta in spital cu Flori, tatal lucreaza undeva pe la 600 km departare, dar si daca ar fi acasa tot nu s-a putea pune prea mare baza in el….
Dar in toata aceasta agitatie a adultilor, ea ramane singura, speriata dar darza (“dejeaba plang doamnili de la spital cand imi fac punctie, pi mini ma doare da’nu pling deloc-deloc ca vreau sa ma fac bini si rabd”), un copil care nu vede si are mereu nevoie de sprijin si care si-ar dori ca din toamna sa poata merge la scoala pentru ca “si intr-a doua sint premii de luat”.

Un fel de concluzii:
Am invatat multe de la Flori in perioada asta. Si am invatat si de la adultii care mi-au stat alaturi si m-au ajutat.
Nu putem schimba lumea din temelii, dar cate putin poate face fiecare dintre noi. Si asta ar fi de ajuns! Poate atunci nu mi s-ar mai parea asa de greu de privit pozele copiilor bolnavi.


Flori jucandu-se cu baloane de sapun. Efemere dar frumos colorate. Atat ca nu le poate vedea, doar le simte pe piele cand acestea deja nu mai exista. Raman doar mici picaturi de apa.