Locuiesc la tara. Daca nu ar fi asa o reticenta in a folosi cuvintul taran, mi-ar place sa aud mai multa lume spunind sunt taran.
Multi dintre noi, care au parintii sau bunicii la tara, ar trebui sa recunoasca apartenenta la lumea satului. Acum, insa, acest la tara foloseste doar cind se merge dupa provizii (lapte, brinza, morcovi, cartofi si ceva vin, daca a mai ramas din cel de anul trecut sau daca s-a facut vinul nou)...
Satul meu este pitit intre dealuri, inconjurat de o padure in forma de potcoava, cu o insiruire de case la sosea dar si cu citeva ulite mari care patrund printre case. Iubesc Moldova cu rele si bune, iar satul meu nu iese din tiparul dulce-moldovenesc.
Gospodarii batrinesti, case cu cerdac si flori de tabla la streasina, cu peretii varuiti cu model de pe vremea rulorilor de cauciuc care tipareau cu auriu tot felul de flori si linii, cu bolti de vita-de-vie in fata casei si porti care se inchid simbolic pentru ca, nu-i asa, daca poarta e inchisa inseamna ca nimeni nu-ti intra in curte daca nu te striga din ulita. Pe ici, pe colo au inceput sa apara si vile. De fapt, sunt case mai rasarite, cu apa trasa inauntru, unele cu etaj (da' aia sunt boierii) si cu masina parcata in curte. Astia ori au copiii plecati in Spania, ori sunt oraseni plecati din strinsoarea astfaltului.

Linga toate lucrurile care imi plac ma doare sa vad gramezile de gunoaie care se intind pe unde ti-i lumea mai draga. La tara nu exista un loc unde poti sa iti duci gunoiul, asa cum nu exista perceptul de dus gunoiul. Resturile gospodariei se triaza: ce e rest alimentar se da la pasari sau la porc, ce poate fi ars este dus in gradina si cladit intr-o gramada careia ii vor da foc, iar ce nu arde sau ce scoate prea mult fum, ei bine asta e gunoi care este aruncat in santul din fata casei sau pe drum. Si asa apar zeci de sticle de plastic aruncate peste tot, pungi si resturi de pungi care zboara la cea mai mica adiere de vint, ambalaje de plastic de tot felul care zac vraiste.
Nu am vazut nici cea mai mica intentie din parea primariei pentru organizarea unei platforme pentru gunoi, dar nici nu cred ca se va omori tanti Tincuta sa adune gunoiul din curte si sa il care (cu ce, maica?) pina la platforma special amenajata.

Respectind ordinea de una-calda-una-rece, trec acum la biserica noastra. E foarte veche, e neobisnuit de mare pentru o biserica de la tara si e ingeresc de alba. De la intrarea in curtea bisericii pina la intrarea in biserica se intinde o alee lunga. Dalelele de piatra sunt vechi, macinate, dar ranile din ciment sunt acoperite de o iarba frumoasa, deasa care chiar si acum, in noiembrie aproape ca straluceste de verde ce este. Pe la jumatatea distantei dintre poarta si biserica, de o parte si alta a curtii incepe cimitirul, plin de morminte neostentative, unele cu mici borduri din ciment dar toate pline de flori. Aici poti intelege pamint in pamint se va intoarce. E liniste, auzi vintul prin brazii inalti de la poarta si vezi cum cerul se sprijina pe turla alba.
Imi place, cind ajung la slujba de duminica, sa prind momentul in care se trag clopotele. Imi place ca stiu fiecare crapatura de pe peretii bisericii, imi place mirosul de haine bune, tinute in camera de oaspeti pe care le poarta batrina linga care ma asez la slujba. E asa de acasa!

Bune peste rele, imi place ca locuiesc la tara. Plec cu placere, in fiecare zi, dintre betoanele civilizatiei ca sa ajung pe ulita prafuita din fata casei si sa vad livada de meri care marcheaza intrarea in curtea mea...