In lumina evenimentelor din ultima perioada, am hotarat sa scriu cate ceva despre un lucru care nu face placere nimanui dar care face parte extrem de des din viata naostra: cearta.
Ne certam cu vecinii, ne certam copiii neastamparati, ne certam in trafic, ne certam in mijloacele de transport. A devenit o a doua natura cearta. Ne-am obisnuit atat de tare cu cerurile intre semenii noastri incat o trecem la "ce s-a mai intamplat" si apoi uitam de chestiunea respectiva. Auzi des: s-a certat cutare cu prietena ei acum nu isi mai vorbesc. Apoi alte noutati iau locul stirii si nimeni nu se mai gandeste ce se intampla cu acele doua persoane certate. Cum se umple golul lasat in relatia aceea? Cum se simt oamenii aceea dupa ce s-au certat?
Am fost "cooptata" intr-o cearta care m-a mahnit foarte tare. Am auzit vorbe grele, vorbe mari cum spune un om drag mie, am cunoscut momentul acela in care iti amintesti toate gesturile marunte care te-au necajit si le scoti pe toate la iveala ca sa iti sustii nemultumirea, momentul acela in care vezi negru in fata ochilor dar si clipele de dupa, cand iti pare rau ca nu ai tacut, cand iti reprosezi ca ai spus lucruri peste care mai bine treceai. Multe lacrimi, un gust amar, stare de neliniste, de suflet greu. Si peste toate intrebarea care nu iti da voie sa te linistesti: cu ce am gresit? Chiar nu stiam despre lucrul care l-a necajit pe celalalt, dar ce mai pot face ca sa pot impaca lucrurile? Cum reusesc sa lupt cu minimul meu orgoliu ca sa iau eu asupra mea toata greseala situatiei si sa obtin iertarea celuilalt? Am atata putere sau latura unama, necrestina ma va impiedica?
E greu, e tare greu sa formezi un numar de telefon, sa ii spui celuilalt: considera ca principalul vinovat sunt eu, hai sa uitam totul. Dar cine iti garanteaza ca vorbele astea, chiar spuse din inima, vor intoarce timpul? Ca la urmatoarea intalnire amandoi nu vom avea in gand exact vorbele spuse la cearta, la nervi, ca un fel de cicatrici care vor ramane pe fetele noastre si peste care privirea nu poate trece fara sa le observe...
Care sunt mai adanci: urmele lasate de timp sau urmele lasate de vorbe? Ce arme taioase avem la indemana si cum nu constientizam asta, cum ajungem sa gresim ca niste oameni. Mi-am amintit acum o rugaciune scurta, dar frumoasa:
DOAMNE, iarta-ma, nu ma judeca dupa slabiciunea si rautatea mea, ci dupa bunatatea Ta !Ca un om am gresit, ca un Dumnezeu, iarta-ma!
Imi este limpede ca nu ne putem impaca fara ajutor de Sus, pentru ca noi, desi putem rani si jigni usor de tot, nu prea putem sa aducem vindecare, nu putem netezi cicatricile acelea urate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu