vineri, 17 decembrie 2010

Momente irepetabile

De-a lungul unei zile, sunt mii de momente care trec pe langa mine fara sa le dau importanta. Trepidez cand ceva trebuie sa vina mai repede, “of, de-ar trece ziua asta…”, sunt indiferenta sau plictisita si vreau sa vina mai repede nu-stiu-care sfarsit de zi sau de saptamana.
Si in moara asta care macina vremea si orele nu imi dau seama ca toate momentele astea mici, insignifiante sunt irepetabile, sunt piese mici din imaginea mare a vietii noastre. Atunci cand poti sa gasesti chimia perfecta a unei clipe, cand simti acel moment cu toata placerea, simti mirosul-lumina-culoarea-gustul care te inconjoara, atunci poti transforma clipa aceea intr-o amintire placuta.

Asa clipe splendide am avut duminca. In bucataria mea mirosea a placinta cu bostan si a portocale, mirosea putin a fum de la focul de lemne, dar foarte putin cat sa sublinieze amintirea gerului de afara. Era cald in casa si la marginea geamurilor vedeam cum “danseaza” fuioare de aer incalzit….



Gerul care s-a simtit si peste zi facea zapada sa scartaie, zapada neatinsa de prea multi pasi, incremenita cu stelutele sclipind la suprafata. In zare, din cauza sclipirilor imaculate nu distingeam unde se separa albastrul-alb al zapezii de albastrul deschis al cerului. Patura alba parea trasa si peste orizont, ca sa tina de cald celor trei nori firavi. Sclipea si albastrul curat al cerului, cu o culoare proaspata, mirosind a ger. Padurea zgribulea cu crengile pline de zapada si purta grija salbaticiunilor incurcate in malurile de zapada inghetata.



Toata creatia atat de bine alcatuita, atat de perfecta pentru suflet dar si pentru minte.
Si era liniste, liniste de inceput de lume… Apoi s-au auzit clopotele mari din turla bisericii si apoi iar liniste. Incepea o dupa-amiaza tihnita in satul meu cuibarit intre dealuri.

Un moment clar definit in sufletul meu, plin de o senzatie de bine, de multumire pentru capacitatea de a inmagazina toate senzatiile care ma inconjurau.
Imi este atat de drag un astfel de moment, imi vine sa il tin in brate ca pe cineva iubit, dar ii dau, totusi, drumul in lume in speranta ca se va lipi de sufletul cat mai multor oameni care au nevoie de amintiri frumoase!

2 comentarii:

ioana spunea...

Frumos descrisa starea, sentimentul, linistea dintre dealuri si eternitatea ei....

Ana spunea...

Multumesc, draga mea. Chiar iubesc locul unde locuiesc si imi place sa cred ca trebuie sa ne deschidem bine ochii si sufletul pentru a vedea lumea aceasta care fost atat de frumos creata pentru noi.
Multumesc frumos de vizita!