luni, 10 octombrie 2011

De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (Ioan 14,15)

Duminica dimineata m-am trezit cu norii agatati chiar de streasina casei.
Ploua a toamna, vantul incepuse sa scuture frunzele, adica era exact ca in pozele din cartile copilariei noastre. O copilarie in care calculatoarele inca nu intrasera cu delicatetea unui marfar.
Pregatirea de dimineata, candela aprinsa, hainele gata de imbracat (schimbate un picut pentru ca nu m-am asteptat sa fie asa de frig!) si gata de plecat la biserica.

Biserica noastra este frumoasa intr-un fel in care nu pot sa o descriu. In primul rand este extrem de simpla, in interior nu este pictata dar e atat de zvelta, de mare si alba incat are silueta de constructie nepamanteasca. E mare pentru o biserica de sat, construita de boieri din vremuri de demult care nu aveau nevoie de indemnuri speciale sau de chete publice pentru a construi biserici pe mosiile lor. De la strada pana la biserica se intinde o alee lunga, strajuita de copaci enormi, aceeasi copaci care fosneau misterios si in copilaria mea. Peste noi timpul a trecut semnificativ dar cand ma uit la ei mi se pare ca nicio frunza nu si-a modificat pozitia de atunci cand i-am descoperit prima oara. Atunci ii priveam cu capul lasat tare pe spate, infricosata de maretia si desimea lor. Acum, am acelsi imbold de a-i privi filtrat, printre pleoapele stranse usor, cu capul lasat pe spate. Sunt enormi, sunt niste strajeri fosnitori care filtreaza “grija cea lumeasca” a celor ce merg la biserica.
Ploua tare si batea vantul cand am ajuns in curtea bisericii. Masina m-a lasat in fata aleii lungi, de acolo, trecand de marii strajeri am purces singura spre intrarea in biserica. Cimitirul ud, tacut, curat, plin de candele aprinse, mirosind a vegetatie in descompunere si a pamant strajuieste aleea de intrare in biserica.
Usa e masiva, cu manar vechi, in care trebuie sa te opintesti ca sa o poti deschide. Iar dupa ce intri… ei bine, inauntru gasesc mereu si mereu aceeasi atmosfera care ma cucereste: un miros de tamaie, un miros de liniste respectuoasa, de haine bune scoase din dulap, de bucurie ca putem – inca o duminica – sa fim in biserica. In pridvor, o batranica isi scutura hainele de apa. Ne salutam si ii zic incetisor:
- Ploua tare azi!
- Las’ sa ploua ca tat ce-i de la Dumnezau ii bun! Cu o acceptare usoara a tot ce i se poate intampla din grija bunului Dumnezeu, batrana intra in biserica. Iubindu-l pe Dumnezeu, nu ai cum sa nu ai incredere ca de la el vin lucrurie bune.

Pereti albi, o catapeteasma minunata, lumanari groase din ceara curata ale caror flacari stralucesc in auriul vestmanatului preotesc si al celor patru baietei din altar, in argintul icoanelor si in sfestnicile lustruite. “Intra-voi în casa Ta, închina-ma-voi în biserica Ta cea sfânta …” spunem si azi asemeni proorocului David.
Slujba curge lin, netezind zilele unei spatamani trecute pline de incercari, poticneli, stangacii si pregatind energia pentru o alta in care ne rugam pentru liniste si bucurii. Lasi de pe umeri greutatile lumii, ti se linistesc apele sufletului.
Binecuvantarea cu care plecam acasa, bucatica de nafura ascunsa in palma fiecarui credincios, maini obosite de munca, aspre, crapate se inchina la icoane si pecetluiesc trupurile cu crucea ocrotitoare.
Plecam spre case. La iesirea din biserica regasesc aleea strajerilor fosnitori, inalti pana la cer, sprijinind norii grosi, de ploaie.

Langa mine, un tanar isi deschide umbrela:
- Ploua tare azi!
- Las’ sa ploua, maica! Tat ce-i de la Dumnezau ii bun! primeste raspuns de la o batranica ce pasea in urma lui.

2 comentarii:

innerspacejournal spunea...

Frumos sentiment.

Ana spunea...

Cat m-as bucura sa poata cat mai multa lume sa se regaseasca, sa se reinnoiasca la fiecare Sfanta Liturghie. Ar fi mai multa liniste in lume!